Treizecişitrei

 

          Concizia şi limpezimea sunt primele calităţi, definitorii, ale liricii unui poet care, la prima sa carte (Treizecişitrei – Napoca Star, 1999), poartă pecetea maturităţii gândului şi a expresiei. Poemele sale amintesc de cele într-un vers ale lui Ion Pillat, fragmentate uneori, dar şi de poemul clasic japonez haiku de la care păstrează  nu forma tradiţională, ci concentrarea, delicateţea expresiei lirice. Ioan Cioba se individualizează prin însuşi titlu, cristicul Treizecişitrei, obsesia unei vârste exprimând puterea cuvântului, perpetuă renaşterea din suferinţă pe care o marchează respectivul prag (cuvintele…/ răsunătoare şi adânci/ clopote) în conştiinţe. Această obsesie îi amplifică gesturile din definitoriul Povârnişul Golgotei, convertit într-o meditaţie în care credinţa are presimţirea dizolvării într-un timp incert (acum pregătesc/ calendare incomplete/ la tiparniţa pe care/ Iuda prevăzător a ascuns-o/ pe povârnişul Golgotei). Printr-un superior echivoc cultivat, lipsa punctuaţiei potenţează coparticiparea cititorului la aceste fulgurante stări lirice concretizate în şlefuiri duse până la transparenţă. Metafora îi trădează autenticitatea (umbra zăpezii/ din magnolii) şi este fixată cu o elegantă respiraţie a paginii, iar poetul debutant este aidoma unui snop despletit/ adulmecând secerişul, renaşterea creatorului prin lectură. Stările sale sufleteşti, aproape litaniile sale, sunt dominate de cuvinte care includ aria semantică a candorii albului sau opusul acestuia (zăpezi, dimineţi, liliac, albesc, aburind, dar şi adumbrire, seară, rătăcire, tristeţe, nopţi, vecernie). Trăirile intens exprimate (toamna/ şi-a uitat harponul/ în mine) uneori se convertesc într-o tristeţe absolută (tot mai puţini oameni tată/ în năvodul nostru/ busuiocul/ se scutură în strană), neliniştea finalului reverberând în incertitudini (Dumnezeu e îngăduitor/ dar mâine) rilkeene uneori: Ce-ai să te faci, Doamne, dacă mor (…)/ cu mine rostul tău dispare.

            Dar convingerea unei proxime individualizări a autorului este mult mai puternică, dorită şi necesară, ea fiind concluzia consecutivă parcurgerii acestei cărţi care se adresează în primul rând sufletului, o profundă meditaţie sub lumină divină.