Poezia concentrată

          

             Poetul Ioan Cioba şi-a refuzat o ieşire (Dumitru Cerna) precipitată pe scena poeziei. A aşteptat până când cuvintele l-au căutat, ca pe cel ales şi el a ştiut să le ademenească, dar să le şi pună căpăstrul, pentru a fi sigur că n-o să-l mai părăsească niciodată.

            Poate şi de aceea volumul său de debut se numeşte Treizecişitrei (Ed. Napoca Star 1999), titlu care sugerează vârsta cristică (Constantin Cubleşan). Ioan Cioba se înclină evocator în faţa tatălui său, se înclină în faţa Tatălui ceresc şi pendulând între cele „două repere existenţiale” (C. Cubleşan) el  optează definitiv pentru un nou destin: tocmai acum când/îmi îndemnam cuvintele să treacă Rubiconul (Povârnişul Golgotei).

            Interesant, pentru o carte de debut, poeziile sunt concentrate dantelări elegiace (D. Cerna), nişte kaikuuri mai ample. În câteva cuvinte poetul creează o atmosferă mustind de melancolie, răsturnată peste crochiuri de pastel, profund meditativă. Ioan Cioba, cu modestie şi înfrigurare, ar vrea să mute crucificarea divină printre cuvintele care-l cheamă: poeme/în-spic-date/ aprinse cruci ale nopţii/ rugăciunile/ dau în/ pârgă. Poetul păşeşte printre cuvinte: prin otava cuvintelor, se adăposteşte sub ele: sub coviltirul cuvântului, le caută: snop despletit/ adulmecând secerişul/ inima  mea înspică, îşi asumă sacrificiul provocat de ele: pragul cuvântului/ prin cununa mea/ înspinată/ înfloreşte. El este convins că în schitul/ cernelii, poemele nu dau în/ pârgă decât atunci când devin clopote răsunătoare şi adânci ale sufletului.

            Ancorat sentimental de ţărmul toamnei: toamna/ şi-a uitat harponul/ în mine/ mă clatin, autorul scrie o poezie condensată, meditativă, o poezie a esenţelor. Drumul spre poezie este un nou calvar, Iuda, spune poetul, a ascuns tiparniţa pe povârnişul Golgotei. Poezia este asociată tristeţii, singurătăţii şi este aşezată sub pavăza divinităţii: şi glasul cernelii/…ca o rugăciune/ Dumnezeu aburind/ de/ tristeţe.

            Creaţia înseamnă bucurie şi mântuire prin sacrificiu. În aceste clipe Dumnezeu e îngăduitor, dar ne priveşte din spate şi s-ar putea ca poetului să i se ceară a da seama de felul cum si-a folosit talantul primit. Răspunsul lui va fi o înălţare: şi aripile/ cresc/ din lingura mea/ de/ cuminecătură.