Elegiile de la Viişoara

         

         

A fi poetul unui topos natal este o încercare riscantă. Subiectivismul viziunii te poate îndepărta de acea generalizare care conferă spaţiului descris un statut emblematic. Cu toate acestea, înregistrăm şi certe reuşite şi în literatura actuală, fără să le amintim pe cele foarte cunoscute, clasice. Printre ele aş număra volumele: Moara din Costişă de Ion Filipciuc (Editura Macarie, Târgovişte, 1996, ediţia a doua) şi Nopţi la Viişoara (Editura Napoca Star, 2001) a lui Ioan Cioba.

Spaţiul evocat de I. Cioba este paradisul pierdut al copilăriei. Tonalitatea versurilor este elegiacă, în maniera lui Ion Pillat şi mai ales a lui Ion Horea. Faptul biografic apare doar secvenţial. Importantă este atmosfera pe care poetul o generează, sub o  melodioasă tristeţe metafizică (Petru Poantă). Edenul copilăriei este botezat cu semnul norocului, nopti cu patru foi şi este patronat de amintirea mamei: nopţi când umbra mamei nu mă mai încape.Timpul preferat de poet este noaptea, propice reveriei, plecării într-o călătorie spre tărâmul eresurilor şi al rugăciunii: colţ în care mama zăbovea-n descânt (cu patru foi). Tatăl apare în postura unei Smaranda Creangă: nopţi când tata-mi altoia destinul (cu patru foi).

Basmele, colindele, şezătorile au rămas undeva departe, în urma unui timp la capătul căruia stă mama într-o coşbuciană aşteptare: înveleşte frigul în tăcere (izibie toamnă). Anotimpul prezent în această carte de toamnă, cu faţa întoarsă spre copilărie, amplifica tonul ei elegiac. Concentratele pasteluri autumnale sunt parcă nişte picuri de ploaie care cad peste rana deschisă a melancoliei: şi tăceri de frunze stau să mă îngroape (tăceri).

Iubirea nu putea lipsi din acest timp al trecutului. Ea este un popas fericit, înainte de retragerea în iarbă, în piatră, înaintea de răstignirea norilor în zăpezi târzii (pat de piatră).

Readucerea în prezent a imaginilor sinteză ale unui spatiu şi ale unui timp rămas departe în urmă, doare, teascul vechi mă strânge sângerez pelin/ mă întunec Doamne ca un con de pin (sângerez pelin). Între noroc şi însingurare (mă întunec), între paradisul pierdut al copilăriei şi prezent, s-a aşezat durerea neîntoarcerii. Retrăirea copilăriei s-a transformat în dese tresăriri dintr-un vis, pe care apoi sufletul i-l poveşteste poetului tot timpul. Rima pereche a versurilor struneşte oarecum inspiraţia poetică, nu o lasă să se zbenguiască departe de încărcătura ideatică a poeziilor.

Versurile acestui volum sunt traduse în limba franceză de Rodica Lucia Crişan, iar excelenta grafică este realizată de Radu Feldiorean.